Valea Cernei - Cătunele Ineleţ şi Scărişoara

Dupa ce în prima parte despre Valea Cernei, v-am descris itinerariul către Cascada Vânturătoarea şi Cheile Ţâsnei, doresc să vă dezvălui şi alte trasee care merită încercate.

Cătunele Ineleţ şi Scărişoara – unde timpul stă în loc, izolate în inima munţilor, fără căi de acces rutiere

Dacă aveţi un weekend liber, vă place explorarea naturii şi a locurilor deosebite, atunci vă propun un “cătun break” pe Valea Cernei. Cu siguranţă veţi ramâne impresionaţi, cu amintiri pentru o viaţă şi poveşti pentru urmaşi.

Sunt mai multe variante de a ajunge la cătune, cea mai simplă se află la 19 km din  Băile Herculane spre Baia de Aramă; ca punct de reper foarte important este o staţie de autobuz pe partea stângă a drumului care e o cocioabă de lemn în interiorul căreia se află o băncuţă. Pe lângă cocioabă se coboară spre Cerna unde este un pod care trebuie trecut.

Cărarea de început de traseu

Eu o să vă descriu o altă variantă de a ajunge la cătune, mai interesantă şi mai frumoasă. Am ajuns pe ea din greşeală şi vă recomand să “greşiţi” şi voi. Este un mic circuit care porneşte de la km 16 din  Băile Herculane spre Baia de Aramă, aproximativ 2 km dupa motel Dumbrava. Pe partea stânga a drumului apar la un moment dat marcaje si indicatoare turistice. Se merge pe marcaj punct galben care trece un podeţ  peste Cerna. Urmăm poteca care ne urcă, ne scoate în poieniţe superbe. După aproximativ o oră se ajunge la un izvor amenajat în beton iar apoi se continuă poteca prin pădure. Ieşim din nou într-o poieniţă unde găsim o casă părăsită.

Casa părăsită

Curiozitatea ne îndeamnă să o vizităm, mai găsim în ea una-alta, paturi, lămpaşe şi perne umplute cu paie. Mergem mai departe admirând peisajele superbe şi ne întâlnim cu o localnică care deja ne împingea din spate deşi avea ditamai desaga în spate, palton pe ea, pe o arşită de nouă ne era rău. Deja ştiam că nu eram tocmai pe drumul dorit către cătune şi o întrebăm cum ajungem la ele. Avea anumite probleme, a înţeles ce vrem, însă ne răspunde mai greu. Ne-a arătat că mai avem de mers în sus, tot în sus.

Mergem pe o potecă aproape de un perete vertical şi înalt (în stânga nu aveam loc de mişcare) şi zărim în faţă o casă construită pe peretele de stâncă. Ajungem acolo şi descoperim o întreagă gospodărie cu capre, vaci, tot ce vrei. Incredibil unde şi-a făcut omul casă! Se pare că doamna pe care o întîlnisem mai devreme locuia acolo. Am mai stat un pic cu ea, am încercat să aflăm povestea locului şi ce face ea acolo, a reuşit să ne spună doar că e casa lui Radu şi că acum e plecat. Am notat şi nu am uitat, aşa îi zicem: casa lui Radu.

Casa lui Radu

Ocolim casa lui Radu frumoasă ca-n poveşti şi ne urmăm obiectivele. Ieşim din pădure unde dăm de o poieniţă extraordinară. Înaintez şi mi se deschide o panormă de 360 grade incredibilă. Eram în vârful lumii cu tablouri de jur împrejur. A devenit imediat unul dintre locurile mele preferate. Vedeam în fata Muntii Mehedinţi, în dreapta se zărea satul Prisăcina, o adunătură de case pe munte, langă ea se vedeau abrupturile din Cheile Prisăcinei, mai în spate frumosul vârf Arjana. Priveam toate aceste tablouri înconjurată de flori, parcă eram în rai. La marginea imensului platou înspre Munţii Mehedinţi, deasupra prăpastiei se afla o masă de piatră şi două băncuţe de unde poţi contempla întreaga creaţie. Ce loc divin!

Panorama Munţii Mehedinţi

Mai la urmă ne trezim din visare şi realizăm ca mai avem de mers deşi nu mai avem marcaj, nu mai avem cărare...Printre florile de câmp şi soarele arzător apare o doamnă cu zâmbetul pe buze, ciorapi de lână şi...opinci! Sigur am făcut un salt în timp... Îi cerem îndrumare şi permisiunea pentru 2-3 fotografii şi pornim mai departe. Am luat-o în direcţia opusă munţilor Mehedinţi până la intrarea în pădure unde am urmat poteca nemarcată spre dreapta. După aproximativ 30 minute de mers vedem o aşezare şi mergem să întrebăm unde suntem şi cât mai avem până în Ineleţ. Răspunsul: aici e Ineleţ! În sfîrşit!

Dar unde sunt scările de care tot am auzit? Ni se spune că sunt în cătunul următor, Scărişoara. Mai stăm un pic la poveşti cu doamna de acolo, facem poze, mâncăm între timp dude din pomii de acolo ca sparţii. Ne povesteşte cât de izolaţi sunt, cât le este de greu. Mai sunt şase familii, văd trei case ici-colo deşi pe una dintre ele scrie numărul 336; învăţătoarea vine din două în două săptămâni din comuna Cornereva, cimitirul şi biserica se află în Scărişoara, unde mai este de mers vreo jumatate de oră. Doctori nu sunt, nefiind drumuri de acces ambulanţa nu vine... dacă se imbolnăveşte cineva îl pun pe o targă confecţionată de ei şi îl cară aşa pe jos, căţărat pe stânci şi scările de lemn până ajung la şosea... Cu părere de rău să auzim aşa ceva în mileniul trei, mergem sprecătunul Scărişoara.

Trecem pe langă micuţa şcoală din Ineleţ, urmăm poteca şi ajungem la biserica şi cimitirul din Scărişoara. Biserica este construită din tablă, micută, într-un peisaj superb şi înconjurat de linişte deplină. Nu am întrebat cum işi transportă oamenii pe ultimul drum, dar e lesne de înteles. De la biserică ni s-a spus să coborâm în dreapta pentru a ajunge la scări. Nu am văzut nici o cărare, şi merg într-o gospodărie să întreb. Dau de doi copii foarte draguţi, bucuroşi să vadă pe cineva şi să ajute. Mi-au zis că putem trece prin curtea lor şi dacă o ţinem drept în jos ajungem şi la potecă. Zis şi făcut, am ajuns şi la cărarea care ne-a dus până la scările cu pricina.

Scările spre cătun

Sunt 4 scări din lemn construite de localnici acum 40 de ani şi fiecare are cam 20 m. Sunt proptite de pereţii stâncilor, prinse ici-colo în cuie ruginite; la prima vedere am câteva emoţii. Prima scară este cam verticală dar o coborâm cu grijă, nu ne uitam în jos. Le coborâm şi pe celelalte, atenţi unde păşim, atenţi la terminarea scării pentru că urmează imediat alta şi parcă ai vrea să te ţii cu mâinile de ceva şi nu ai de ce...

Le-am trecut cu bine si apoi am privit în sus, îmi dau senzaţia că urcă spre cer, nu vezi până unde duc şi realizez că nu e doar o atracţie turistică, nu e un traseu amenajat pentru turişti de weekend, e drumul de acces al unor oameni către casele lor. Pe scările astea îşi cară alimente femei şi bărbaţi de 60-70 de ani, pe scările astea se chinuie să aducă pe cineva bolnav la spital... Iarna sunt complet rupţi de lume.

Impresionaţi şi îngânduraţi plecăm de la scările oamenilor pe poteca şerpuită până la şosea. De aici mai avem de mers 3 km până la punctul din care am pornit. Poate pare că am mers mult, intreg traseul are 8 km, l-am parcurs cu toate rătăcirile şi opririle în 6 ore. A fost o zi de neuitat şi plină cu de toate.